Karate Masters-Legendele Shotokanului

"Multora le place să spună: „Vechii maeştri nu mai există”. Însă, atâta timp cât învăţăturile lor rămân în inimile noastre, ei vor trăi veşnic. Pentru a înţelege cu adevărat artele marţiale, trebuie luate în considerare nu doar tehnicile fizice, ci şi metodele filozofice şi psihologice. Între un sistem de luptă şi o artă marţială există o distincţie profundă, iar în comunitatea artelor marţiale domneşte un  sentiment generalizat că rădăcinile artelor marţiale au fost pierdute din vedere, neglijate sau chiar abandonate.
Artele marţiale nu sunt un sport – ci ceva cu totul diferit. Cineva care alege să se dedice unui sport cum sunt baschetul, tenisul, fotbalul european sau american,care se bazează pe tinereţe, pe forţă şi pe viteză, acela alege să moară de două ori.
În momentul când nu-ţi mai poţi practica sportul favorit din cauză că nu mai îndeplineşti una – oricare – din aceste calităţi, a te trezi dimineaţa lipsit de ceea ce a reprezentat centrul şi motivaţia vieţii tale pentru ultimii douăzeci şi cinci de ani devine ceva înspăimântător. Artele marţiale pot şi ar trebui să reprezinte o practică de-o viaţă. Ele nu sunt un sport, ci un mod de viaţă, o cale.
Un practicant al artelor marţiale, la fel ca oricare alt fel de artist, fie el muzician,pictor, scriitor sau actor, se exprimă şi pune ceva din sine în fiecare creaţie. La originea călătoriei în căutarea tehnicii interpretative perfecte, a versului inspirat sau a uluitoarei creaţii vizuale stă nevoia de introspecţie şi de autoidentificare. Această motivaţie pentru urmărirea „visului imposibil” este cea care permite omului să devină un artist excepţional şi un stăpân perfect al meşteşugului său.
Mulţi din marii instructori de arte de luptă au în comun faptul că metodologia lor de predare este frecvent înţeleasă greşit. Ei ştiu că încercarea de a transmite elevilor lor experienţa lor personală prin cuvinte este practic inutilă şi că tentativa de a aborda „auto-descoperirea” în termeni cantitativi sau empirici este sortită eşecului. O mare parte a cunoştinţelor sau a înţelepciunii (adică a capacităţii de a utiliza cunoştinţele in mod corect şi corespunzător) lor vine din ceea ce se numeşte „tradiţia orală”, care există şi în artele marţiale, la fel ca în oricare alt filon cultural. Aceste tradiţii orale au fost întotdeauna rezervate unui anumit tip de discipoli şi au fost considerate „secrete”. Părerea mea este că au fost considerate aşa întrucât sunt accesibile unui număr foarte restrâns de elevi – perspicace şi cu un ascuţit simţ al introspecţiei. După cum scria Alexandra David-Neel: „Secretul nu e în mâna maestrului,ci într-aceluia care-l primeşte. Adevărul învăţat de la altul nu are valoare; singurul adevăr folositor şi valoros este cel pe care îl descoperi singur... tot ce poate face instructorul este să te conducă spre locul descoperirii”. Cu alte cuvinte, „Singurulsecret este că nu există nici un secret” sau, după cum spunea Kato Tokuro (1898-1985), unul din marii meşteri olari al secolului trecut, profund cunoscător al lumii artei şi maestrul pictorului şi sculptorului spaniol Pablo Picasso: „Faptul că maeştrii au secrete nu are altă cauză decât incapacitatea elevilor de a învăţa”.
Ca oameni, suntem întotdeauna tentaţi să urmăm în efortul nostru de autoperfecţionare
scheme logice liniare – dar adevărul este că nu există adevăruri absolute, universal aplicabile. Trebuie să-ţi găseşti propria cale, indiferent că e vorba de arte marţiale, de afaceri sau de cules de cireşe. Orice cale ai urma, trebuie să-ţi distilezi propriile adevăruri, să ajungi la ceea ce se potriveşte pentru tine, în viaţa ta. Efortul de căutare a perfecţiunii este în fond destul de imperfect şi nu are asemănare nici cu natura umană, nici cu experienţa umană. Ca să poţi nutri speranţa de a atinge perfecţiunea, fie şi sub un singur aspect, trebuie să te concentrezi pe acel unic scop şi să-ţi canalizezi toate energiile în acea direcţie. În acest sens, perfecţiunea derivă din chiar eforturile de căutare, nu în ideea de a impresiona pe cineva, ci pentru satisfacţia interioară şi sentimentul de împlinire pe care îl generează aceste eforturi.
Artele marţiale reprezintă o parte importantă din viaţa mea şi în ele îmi găsesc inspiraţia, în plan spiritual şi filozofic. Chiar dacă n-aş şti să spun în ce fel şi de ce mă ating, le resimt influenţa până şi în cele mai mundane activităţi ale mele. Nu e vorba de ceva atât de complex încât să am nevoie de adânci introspecţii pentru a le regăsi influenţa. Cu toţii avem surse sau principii care ne modelează acţiunile. În cazul meu, sunt artele marţiale. Cred că acestea sunt cazurile când termenul „mod
de viaţă” devine realitate. În Bushido, auto-disciplina necesară pentru a atinge
măiestria e mai importantă decât măiestria în sine – efortul de a-ţi atinge scopul e mai important decât reuşita. Firul roşu care se regăseşte în vieţile tuturor maeştrilor este permanentul lor efort de autoperfecţionare. Ei au realizat că viaţa este un proces în desfăşurare şi că, în clipa când care ţi-ai îndeplinit toate obiectivele, eşti ca şi mort. Forţa motrice a acestui proces nu este însă în întregime acţiunea.
Adesea, cea mai importantă acţiune este inacţiunea, iar cel mai greu de auzit este sunetul vocii interioare. Trebuie să te opreşti şi să-ţi aduni gândurile, în absenta oricăror distrageri, a oricărei forme de tehnologie. Să stai şi să gândeşti. Este probabil singurul mod în care se poate atinge claritatea mentală şi spirituală."

       Jose  M.  Fraguas